Biblioteca din bucătărie (1)

Recunosc, fără pic de rușine, că la mine în bucătărie sunt cărți prin toate colțurile. Nu doar de bucate. M-am învățat de la tata, fără să fi reușit  mama, în ciuda tuturor eforturilor, să-mi bage-n cap că nu-i frumos și nici politicos, să-mi ascund după cărți morocănoșenia de dinaintea micului dejun și a cafelei de dimineață.

Teancul cuprinde vreo trei cărți de bucate și, de regulă, cel puțin un roman polițist clasic, care să-mi pună „micile celule cenușii”, ar zice Hercule Poirot, în funcțiune, în timp ce-mi beau cafeaua. Două prietene de-ale mele (gemene astrale, probabil, hi-hi-hi-hi), care, dacă se decid să-mi cumpere de Crăciun cărți, le iau din același domeniu, m-au bucurat anul ăsta cu niște Intelectuali la cratiță și o Bucătărie medievală (pe asta am uitat-o peste șapte țări, acasă la dăruitoare, dar o voi primi (din nou) curând).

Dacă editura Humanitas a reușit să facă flenduri, țăndări și bucățele biblia mea gastronomică (Carte de bucate, Silvia Jurcovan), tăind din rețete („...o nouă ediție - nu una oarecare, ci una îndelung dichisită și elegantă...” - vezi să nu!) fără a fi verificat referințele și titlurile capitolelor, și-a scos pârleala (probabil pentru că or fi refuzat, pe bună dreptate, să le fie ciopârțite operele) cu Intelectualii la cratiță, carte de uimitoare povești și amintiri culinare. Găsiți în ea rețete de supă cu găluște, gomboți cu prune (vreo trei), almanahul Lafayette și rețetele lui Păstorel Teodoreanu, citite în plină foamete optzecistă pe post de literatură științifico-fantastică, lecții de etichetă la masă și de mâncat sănătos, arlechinul copilăriei mele (nu-i pe lista prăjiturilor mele favorite, recunosc), un tort din mai nimic, supe de fructe și pită cu unsoare și (brrr, grețos) zahăr.

În episodul următor, Supa lui Kafka și-om mai vedea noi ce, dacă avem.

Cremă de broccoli cu usturoi copt

Dacă mă veți vedea în zilele următoare cu ceva verde-n păr, nu va fi o floare sau un fluture. Am făcut, pur și simplu, cremă de broccoli. Cam un sfert din ea a ajuns (bineînțeles, din cauza îndemânării mele) pe faianță, șorț, ochelari și carlionți... Dar măcar a fost simplă (dacă nu luăm în calcul că mi-a fost prea lene să cobor și să urc patru etaje după un cub de supă de legume, și am făcut concentratul în casă, pe aragaz).

Ingrediente:

1 pungă de broccoli congelat
1 căciulie de usturoi
2 linguri de ulei de măsline
1 cub de supă de legume
1 l de apă
2-3 linguri de smântână fermentată

Scurta pregătire:

Fierbem broccoli în supă, până se înmoaie (supă de cub știți să fierbeți, nu?) și apa scade la jumătate din cantitatea inițială. Scurgem supa într-un castron, pasăm broccoli împreună cu usturoiul copt (în cuptor, cu partea dinspre rădăcină tăiată în așa fel încât să eliberați cățeii din coajă cu o ușoară apăsare, când sunt copți), adăugăm smântâna, subțiem cu supa rămasă, până când ne place textura. După gust, adăugăm sare, piper și ceva ulei de măsline. N-am avut curaj să pun și mentă. Dacă vă țin băierile, puneți voi.

În poză veți vedea un ou poșat (poché sau poached, never posh), după indicațiile din filmulețul de aici. Nefranțuziții se vor descurca singuri, mă tem...

Îmi mai nenorocesc și eu propriile opere, așa că nu vă recomand să le combinați decât dacă vă plac mâncărurile ceva mai fade. Dacă nu vă plac, puteți adăuga crutoane aromatizate, bacon uscat în cuptor, brânză maturată rasă, pe rând sau împreună.

Marțolea de vineri (sau orice altă zi din săptămână)

Stră-stră-stră-stră...bunicile noastre erau niște istețe nemaivăzute. Își făceau ele vreme de chiulit de la muncile casnice cel puțin o dată pe lună și marțea, când venea Marțolea și le smotocea caierele, le deșira pânza din război, le rupea suveica și câte altele.

Paranteză cu strămătușă-mea Valerie, soră de-a străbunicii, și cu Marțolea:

Femeia asta se ținea, zicea bunică-mea și se scutura de râs numai gândindu-se la ea, veșnic de șotii. Ba le speria pe doamnele de la oraș, neveste ale fraților ei, ba își mânjea cu funingine pretendenții, ba le turna apă-n ochi prin mâneca de la cojoc... Și totuși, n-a rămas nemăritată. Era, de fapt, măritată-n alt sat, unde mai era căsătorită și una din surorile bunicii. Și-avea sora asta a bunicii o soacră deloc simpatică (deh, nu-i treaba soacrelor să fie simpatice) pe care-o apuca hărnicia în fiecare marți, că ea până n-o vede pe Marțolea n-are de gând să se lenevească... 
Așa că s-a gândit Valeria noastră să-i facă un pustiu de bine nepoatei. Știa că soacra de mai sus țese-n casa dinainte (camera de la drum) și că n-are habar ce fac ele-n cohe (bucătăria de vară, din capătul celălalt al casei). Așa că și-a dat jos năframa, și-a desfăcut conciul, s-a ciufulit bine și și-a tras părul peste față, după care a intrat pe fereastră în casa dinainte și-a smotocit-o pe soacra celeilalte mătuși de să-i meargă fulgii, până a promis că nu mai lucrează marțea, nici ea, nici alte femei din casă. Până să ajungă speriata soacră în bucătăria de vară, Valeria era deja cu năframa legată, serioasă nevoie mare, și se prefăcea că n-a auzit nimic, nici o Marțole, că așa ceva nu există...

Care-i rostul poveștii? Păi mi-am amintit-o ieri (vineri), când s-a gândit Marțolea să-și facă de cap pe la infailibilii bucătari leneși, după cum urmează:


S-a scăpat planșeta de pe balcon, de la etajul patru. Din fericire, a aterizat pe iarbă și nu pe vreo mașină a vecinilor, și nici nu s-a făcut așchii.

E posibil să fi copt pita la grill. Bine că s-a copt și că nici  n-am ars-o.

Turta dulce (pe care n-o fac prima dată) s-a făcut biscuiți de muiat în ceai. Delicioși la gust, dar excesiv de crocanți, ca-n poza alăturată. Și, din fericire, nici n-a venit nimeni din cei poftiți să o guste.

Concluzia? Nu-i musai să fie marți ca să vină Marțolea...

Pseudo-pachețele de pseudo-primăvară

O să mă întrebați „Ce-ți mirosi, mă, a primăvară, că mai avem iarnă multă înainte?”.

Păi mai nimic, două pungi de legume congelate pentru wok (dacă aveți mai multă minte decât mine, cumpărați din cele făcute fideluță, ca să nu mai aveți de tocat după aia), patru linguri de sos de soia, încă vreo patru linguri de ulei și jumătate de pachet de foi de plăcintă, tot congelate. Și cuptorul care trebuia preîncălzit pentru pâine.


Se golesc pungile de legume-n wok, tigaie, ce-aveți pe-acasă, se călesc puțin la foc mare (chinezește), după ce a scăzut apa de pe ele, fără sare, în uleiul suspomenit. Când s-au călit se toarnă peste ele sos de soia (care le și sărează, dar dacă nu vă ajunge, mai adăugați sare), se adaugă ce condimente chinezo-orientalo-îndepărtate vă mai plac și se lasă la răcit.

Între timp, se scot foile de plăcintă (decongelate) din ambalaj, una câte una, se ung cu ulei, se taie-n patru (dacă sunteți eu) sau în mai multe, dacă aveți două mâini drepte, sau măcar una, spre deosebire de mine, care le am pe amândouă stângi, și se învelește vreo linguriță cu vârf de legume-n ele. Puteți să faceți pliculețe (dacă îmi semănați, vezi mai sus: două mâini stângi), sărmăluțe sau orice altă formă vă inspiră și, mai ales, vă iese.

Se dau (în mai multe șarje) la cuptor, pe hârtie de copt, cam câte 15 minute sau până se rumenesc. Dacă, după ce le-ați scos, le acoperiți cu un șervet curat de bucătărie, foaia de plăcintă se înmoaie nițel și tare bună e.

Aș minți dacă aș zice că rețeta e invenție proprie. Nu e. E o adaptare (a se citi: ce mi-am mai adus aminte) după o rețetă văzută la televizor.