miercuri, 11 decembrie 2013

Amintiri din copilărie: cârnații în cenușotcă

N-aveți de unde să știți, dar la mine în sat (la 1 km de conducta de gaz) s-a făcut foc cu lemne până pe la sfârșitul anilor 90. Pentru că atunci când s-a adus gazul în zonă (scump, la vremea aia), oamenii au zis că nu-și vând boii și bivolii ca să-și bage gaz, că au pădure. După foarte puțină vreme, boii și bivolii i-a luat colectivul, iar pădurea, statul.
Nu mă omor după făcut foc cu lemne, deși e cel mai bun și frumos lucru de pe astă lume. Dar dacă ar fi fost gaz în sat, cine ar mai fi mâncat cârnați în cenușotcă? Ei? Eu sigur nu.



O să vi-i povestesc așa cum mi-i amintesc, dar încercați-i neapărat dacă aveți vreo sobă cu lemne și cenușotcă adâncă.
Ce făcea bunică-mea? Lua câteva bucăți de cârnaț încă neuscat (puteți folosi cârnaț proaspăt de la orice măcelărie vă place, dacă n-aveți de casă), îl înfășura în vreo 7 straturi de hârtie de ziar, îl îngropa în cenușă (așteptați până se umple cenușotca, nu vă mânce hărnicia să o curățați în fiecare zi) și îl lăsa acolo vreo oră și jumătate.
Când îl scotea, era aproape carne macră, cu toate aromele accentuate. Moare de curechi și o bucată de pită de la brutăria colectivului și altceva ce să-ți mai trebuiască?
Până ajungeți la focul cu lemne, puteți încerca și niște cârnăciori pe băț, cu ce vă place vouă: dovleac, piure de cartofi copți, rădăcinoase la cuptor și, musai-musai, murături.