Pâine de secară de la o bunică rusoaică

Nu, nu-i bunica mea, ale mele erau ardelence, amândouă. E bunica unei doamne rusoaice, de unde-am luat rețeta. Ca orice rețetă de la bunica, are o poveste, și a fost re-găsită într-un caiet vechi.

„Căutând prin caiete de rețete vechi, am găsit o foaie ruptă dintr-un calendar din 1978, cu o rețetă de pâine de secară „fără bătăi de cap”, de la bunica. Bunica mea a făcut pâine după rețeta asta de două ori, afirmând că e „exact pâinea aia”. Nouă, copiilor, nu ne plăcea din cale-afară (nu ne plăcea pâinea de secară simplă), dar tata o lăuda întotdeauna și confirma că e, într-adevăr, „exact pâinea aia”... Spre rușinea mea, nu m-a interesat până de curând, când am început să coc pâine acasă, ce însemna „exact pâinea aia”. Bunica nu mai e demult, dar m-a lămurit tata ce însemna: pâinea postbelică, mai bună decât orice tort sau prăjitură, deși în ea se punea nu doar făină, dar și tot felul de tărâțe și lobodă uscată și coji de cartofi...”

Acum e la cuptor și sper să iasă conform așteptărilor: gri închis, amar-acrișoară, delicioasă, exact cum mi-o aminteam. Știu că mai fac și alte nații, dar aia rusească, mai mult cu făină de secară decât de alt fel, pentru mine, e tot ce poate fi mai bun, și-am jelit câțiva ani buni după ea, până a venit și la noi moda și-a început să se găsească prin brutării.




Ingrediente (pentru o tavă):
380 g de făină de secară
190 g de făină de grâu (eu am folosit albă, de la Panemar)
25 g de drojdie
400-450 ml de apă călduță (cât să o simțiți caldă la degetul mic)
1 linguriță de sare
2 lingurițe rase de zahăr





Metodă de fabricație:

Amestecăm cele două tipuri de făină, sarea și (dacă vreți, că eu am vrut) ceva semințe de chimen și facem un crater în mijlocul castronului.
Frecăm drojdia zdrobită cu zahărul până se lichefiază. Că veni vorba, am mai învățat ceva de la mama: dacă nu se zdrobește când o apeși, mai bine cumperi alta. O turnăm în crater și mai adăugăm puțină apă (dacă vrem). O lăsăm vreo 5 minute și facem o scurtă pauză. Vom avea nevoie. Aluatul e mai lipicios și mai dens decât cel din făină de grâu, și se frământă mai greu.
Turnăm treptat restul de apă călduță și frământăm până aluatul devine elastic și începe să se dezlipească cu ușurință de castron.
De data asta, am urmat întocmai instrucțiunile doamnei rusoaice și-am pus pâinea la dospit direct în tăvi, vreo 40 de minute. Și-a dublat volumul. Și-am dat-o la cuptor. Și-a ieșit exact cum mi-o aminteam.

Varza ca la Cluj (de chez ma mère et grand-mère)

Fără să fiu regionalistă sau autonomistă, declar sus și tare că m-am săturat de moldoveni experți în mâncare ardelenească. În principal pentru că-i a treia oară, doar săptămâna asta, când îmi explică ei cum că varza ca la Cluj e totuna cu sarmalele lor leneșe (o amestecătură de orez, varză fripto-fiartă și carne tocată) și că mâncarea ardelenească e musai grasă și nesănătoasă. Despre ultima, vom face o demonstrație pentru leneși, cât de curând (când apar șelătuțele, urzicile și alte verdețuri primăvăratice), din rețetele bunicii.

Acum, o scurtă demonstrație de hărnicie ardelenească (să mă iertați, îmi contrazic numele, dar așeeeeeeeee m-am inervat), în comparație cu sarmalele. Rețeta e de la mama și bunica, mai ușurică și mai slabă, că așa ne place. Proporțiile sunt ochiometrice, pentru că e o rețetă pe care-o fac o dată la cinci ani. De lene, evident (o să înțelegeți și de ce). Puteți să le modificați fără grijă, în funcție de care din ingrediente vă place mai mult.

Luați dumneavoastră, dacă nu v-o fi lene, următoarele

Ingrediente:

1 varză proaspătă, mare și cât mai îndesată, din soiul cu frunze subțiri, dacă se poate. Dacă nu, merge și din cealaltă, doar că se călește mai greu.
vreo 4-5 cești de orez
1 kg de carne de porc slabă sau
1/2 kg carne de porc, 1/2 kg carne de vită. Tocate, evident. Dacă aveți o măcelărie bună care oferă serviciile astea, alegeți pulpă și rugați-i să o toace. Dacă nu se poate, aruncați un ochi pe tocătură: dacă-i  mai mult albă decât roșie, e cam grasă. Încercați în altă parte, până găsiți ceva care să vă convină.
1-2 cepe mai mărișoare
vreo 10 linguri de ulei
300-500 ml bulion (suc) de roșii
sare, piper, cimbru

După care, înarmați-vă cu vreo 3 ore libere și o grămadă de răbdare, și purcedeți la

Fabricație

Varza călită:
Tocați varza. Dacă aveți o răzătoare care face varza fideluță, v-ați scos, pentru că merge mult mai repede. Dacă nu, ghinion, o tocați din cuțit. Grijă mare la degete, că ne mai trebuiesc.
Sărați, frământați și așteptați să lase ceva apă. Între timp, încălziți vreo 5 linguri de ulei.
De aici, vreme de vreun sfert de ceas, o să vă doriți să nu vă fi apucat de asemenea mâncare, pentru că, dacă vreți o varză cu gust bun, nu se adaugă apă, ci se amestecă aproape continuu, până se înmoaie varza și lasă apă suficientă încât să se călească în suc propriu, la foc mic. La foc mic, am zis.
O căliți, amestecând din când în când, până când se înmoaie. Când e aproape gata, gustați, mai adăugați sare, dacă mai trebuie, piper și, dacă doriți, cimbru.

Orezul
Se fierbe în apă cu sare, proporția fiind de 2 cești de apă la 1 de orez. Eu îl pun în cuptor, ca să nu-mi mai bat capul cu el, și să nu trebuiască să-l păzesc, să nu se prindă de fundul cratiței.

Tocătura
Tocați ceapa mărunt, ardelenește. Căliți-o în ulei cât mai puțin. Eu fac treaba asta la foc mic, pentru că așa lasă ea zeama proprie și cere mai puțin ulei. Adăugați carnea, aduceți focul la mediu, sărați, pipărați, cimbruiți. Dacă vreți să vă fasoliți o țâră, adăugați la sfârșit un pahar de vin și-l lăsați să scadă. Când e gata (și-a redus volumul cam la jumătate și nu mai e roz, ci rumenită), gustați și, la nevoie, mai condimentați puțin.

Ați terminat cu toate trei? Respirați adânc, beți o gură de cafea (dacă ați obosit) sau una de ceai de tei (dacă ați ajuns la capătul răbdării), hodiniți-vă și apucați-vă de ultima etapă (cea mai ușoară).

Clăditul
Ungeți o cratiță, formă, tavă, vas termorezistent cu puțin ulei (eu îl torn pe un prosop de hârtie și mâzgălesc fundul și marginile, ca să nu băltească).
Începeți cu ce ingredient doriți (eu încep cu orezul), și clădiți strat cu strat, adăugând la fiecare al treilea câte 2-3 linguri de bulion. Continuați până rămâneți fără ingrediente. Turnați restul de bulion pe deasupra și presărați puțin cimbru, de frumusețe.
Dați la cuptor, la foc mediu, până prinde primul strat o crustă frumoasă și rumenită.

Dacă-mi semănați cât de cât, pe când e gata, v-ați săturat de muncă, vă jurați că nu mai faceți niciodată, și-o dați musafirilor. Iar dumneavoastră vă duceți, dacă vă apucă pofta, la Vărzărie, că oricum e mai bună varianta „la cazan”.

O rețetă mai grăsuță, dar la fel de laborioasă, găsiți la buni Eva a bukătarului amator. Tot acolo găsiți și poze, că la mine n-au trecut încă cinci ani de la ultima ispravă.

Cât despre sarmale, nu aveți decât de călit ceapa (maximum 10 minute), carnea se pune crudă, orezul nefiert și, eventual, dacă folosiți  varză dulce, mai pierdeți cel mult o jumătate sau trei sferturi de oră cu opăritul în apă cu oțet și cimbru. Dacă folosiți varză murată, ați scăpat și de etapa asta. După, le clădiți în oală și le dați la cuptor, unde șed până-s gata, fără să ceară prea multă supraveghere. Mă jur că le face fără să se plângă că-i greu (și încă se mai minunează cât e de ușor) o prietenă care se declară dușmancă pe veci a aragazului. E greu? Neah, floare la ureche.

Iahnie, cassoulet sau cam asa ceva...

Recunosc cinstit, habar n-am cum se face exact iahnia (sau soră-sa din Franța, numită cassoulet). Așa că mi-am luat avânt, la cererea insistentă (cel puțin două săptămâni) a publicului (văru-meu) și am trântit ceva care să le semene. Norocul meu e că nu-i mofturos.

Ingrediente:
500 g fasole uscată
3-400 g afumătură slabă (în cazul de față, pulpă afumată de la mătușa Marie)
2 morcovi
1 pătrunjel
1 ceapă mică
3-4 căței de usturoi
2-3 linguri de ulei
300 ml bulion de porodaisă (suc de roșii)
sare, piper, cimbru, pastă de ardei (iute, dacă doriți)

Notă:
Viața voastră ar putea fi mai ușoară, dacă fabricați aceeași treabă dintr-o conservă de fasole fiartă, pentru că nu mai trebuie să fierbeți carnea. Puteți adăuga, dacă nu sunteți vegetarieni, cârnăciori sau alte cărnuri prăjite separat.

Fabricație:
Dacă sunteți mai organizați, după ce ați ales fasolea, o lăsați la înmuiat peste noapte. Dacă nu ați înmuiat-o (ca mine, în cazul de față), fierbe ea oricum, dar fierbe mai încet. Se zice că nu are efecte secundare atât de grave, dacă o fierbeți în două ape. Adică: după ce a început să clocotească, o mai fierbeți vreo 20 de minute în apă cu sare, iar apoi o scurgeți și turnați altă apă fierbinte pe ea. Adăugați afumătura, morcovii, pătrunjelul și ceapa, sărați și dați din nou la fiert.

Altă notă:
N-am încercat să văd dacă-i adevărat, dar se pare că păstăioasele (fasole și mazăre, din câte-au încercat oameni de încredere), dacă le-ai oprit din fiert înainte de vreme,  nu se mai înmoaie în veci. De-aia, dacă n-aveți de gând să aruncați o tură de fasole, nu experimentați decât când vă plictisiți tare, și faceți cum v-am zis și turnați apă fierbinte pentru a doua fierbere.

Înapoi la fabricație:
A fiert fasolica și e moale? Bun. Scurgeți apa într-un castron, că o să vă mai trebuiască. Luați deoparte morcovii, patrunjelul și ceapa. Carnea, dacă n-ați făcut-o bucățele înainte, o tăiați și pe ea cubulețe. De fapt, dacă vă plac, puteți adăuga și morcovii, tot cubulețe.
Căliți jumatate de minut usturoiul taiat felioare în ulei. Turnați fasolea peste el. Turnați bulionul. Adăugați cubulețele de carne și (după caz) morcov. Dacă e nevoie, lungiți sosul cu apa rămasă de la fiert. Dați din nou în clocot, sărați (dacă mai e nevoie), pipărați, ardeiați iute, puneți cimbru.

Poftă bună, somn ușor (dacă aveți noroc și metoda cu fiertul în două ape a funcționat corespunzător).

Biblioteca din bucătărie (1)

Recunosc, fără pic de rușine, că la mine în bucătărie sunt cărți prin toate colțurile. Nu doar de bucate. M-am învățat de la tata, fără să fi reușit  mama, în ciuda tuturor eforturilor, să-mi bage-n cap că nu-i frumos și nici politicos, să-mi ascund după cărți morocănoșenia de dinaintea micului dejun și a cafelei de dimineață.

Teancul cuprinde vreo trei cărți de bucate și, de regulă, cel puțin un roman polițist clasic, care să-mi pună „micile celule cenușii”, ar zice Hercule Poirot, în funcțiune, în timp ce-mi beau cafeaua. Două prietene de-ale mele (gemene astrale, probabil, hi-hi-hi-hi), care, dacă se decid să-mi cumpere de Crăciun cărți, le iau din același domeniu, m-au bucurat anul ăsta cu niște Intelectuali la cratiță și o Bucătărie medievală (pe asta am uitat-o peste șapte țări, acasă la dăruitoare, dar o voi primi (din nou) curând).

Dacă editura Humanitas a reușit să facă flenduri, țăndări și bucățele biblia mea gastronomică (Carte de bucate, Silvia Jurcovan), tăind din rețete („...o nouă ediție - nu una oarecare, ci una îndelung dichisită și elegantă...” - vezi să nu!) fără a fi verificat referințele și titlurile capitolelor, și-a scos pârleala (probabil pentru că or fi refuzat, pe bună dreptate, să le fie ciopârțite operele) cu Intelectualii la cratiță, carte de uimitoare povești și amintiri culinare. Găsiți în ea rețete de supă cu găluște, gomboți cu prune (vreo trei), almanahul Lafayette și rețetele lui Păstorel Teodoreanu, citite în plină foamete optzecistă pe post de literatură științifico-fantastică, lecții de etichetă la masă și de mâncat sănătos, arlechinul copilăriei mele (nu-i pe lista prăjiturilor mele favorite, recunosc), un tort din mai nimic, supe de fructe și pită cu unsoare și (brrr, grețos) zahăr.

În episodul următor, Supa lui Kafka și-om mai vedea noi ce, dacă avem.

Cremă de broccoli cu usturoi copt

Dacă mă veți vedea în zilele următoare cu ceva verde-n păr, nu va fi o floare sau un fluture. Am făcut, pur și simplu, cremă de broccoli. Cam un sfert din ea a ajuns (bineînțeles, din cauza îndemânării mele) pe faianță, șorț, ochelari și carlionți... Dar măcar a fost simplă (dacă nu luăm în calcul că mi-a fost prea lene să cobor și să urc patru etaje după un cub de supă de legume, și am făcut concentratul în casă, pe aragaz).

Ingrediente:

1 pungă de broccoli congelat
1 căciulie de usturoi
2 linguri de ulei de măsline
1 cub de supă de legume
1 l de apă
2-3 linguri de smântână fermentată

Scurta pregătire:

Fierbem broccoli în supă, până se înmoaie (supă de cub știți să fierbeți, nu?) și apa scade la jumătate din cantitatea inițială. Scurgem supa într-un castron, pasăm broccoli împreună cu usturoiul copt (în cuptor, cu partea dinspre rădăcină tăiată în așa fel încât să eliberați cățeii din coajă cu o ușoară apăsare, când sunt copți), adăugăm smântâna, subțiem cu supa rămasă, până când ne place textura. După gust, adăugăm sare, piper și ceva ulei de măsline. N-am avut curaj să pun și mentă. Dacă vă țin băierile, puneți voi.

În poză veți vedea un ou poșat (poché sau poached, never posh), după indicațiile din filmulețul de aici. Nefranțuziții se vor descurca singuri, mă tem...

Îmi mai nenorocesc și eu propriile opere, așa că nu vă recomand să le combinați decât dacă vă plac mâncărurile ceva mai fade. Dacă nu vă plac, puteți adăuga crutoane aromatizate, bacon uscat în cuptor, brânză maturată rasă, pe rând sau împreună.

Marțolea de vineri (sau orice altă zi din săptămână)

Stră-stră-stră-stră...bunicile noastre erau niște istețe nemaivăzute. Își făceau ele vreme de chiulit de la muncile casnice cel puțin o dată pe lună și marțea, când venea Marțolea și le smotocea caierele, le deșira pânza din război, le rupea suveica și câte altele.

Paranteză cu strămătușă-mea Valerie, soră de-a străbunicii, și cu Marțolea:

Femeia asta se ținea, zicea bunică-mea și se scutura de râs numai gândindu-se la ea, veșnic de șotii. Ba le speria pe doamnele de la oraș, neveste ale fraților ei, ba își mânjea cu funingine pretendenții, ba le turna apă-n ochi prin mâneca de la cojoc... Și totuși, n-a rămas nemăritată. Era, de fapt, măritată-n alt sat, unde mai era căsătorită și una din surorile bunicii. Și-avea sora asta a bunicii o soacră deloc simpatică (deh, nu-i treaba soacrelor să fie simpatice) pe care-o apuca hărnicia în fiecare marți, că ea până n-o vede pe Marțolea n-are de gând să se lenevească... 
Așa că s-a gândit Valeria noastră să-i facă un pustiu de bine nepoatei. Știa că soacra de mai sus țese-n casa dinainte (camera de la drum) și că n-are habar ce fac ele-n cohe (bucătăria de vară, din capătul celălalt al casei). Așa că și-a dat jos năframa, și-a desfăcut conciul, s-a ciufulit bine și și-a tras părul peste față, după care a intrat pe fereastră în casa dinainte și-a smotocit-o pe soacra celeilalte mătuși de să-i meargă fulgii, până a promis că nu mai lucrează marțea, nici ea, nici alte femei din casă. Până să ajungă speriata soacră în bucătăria de vară, Valeria era deja cu năframa legată, serioasă nevoie mare, și se prefăcea că n-a auzit nimic, nici o Marțole, că așa ceva nu există...

Care-i rostul poveștii? Păi mi-am amintit-o ieri (vineri), când s-a gândit Marțolea să-și facă de cap pe la infailibilii bucătari leneși, după cum urmează:


S-a scăpat planșeta de pe balcon, de la etajul patru. Din fericire, a aterizat pe iarbă și nu pe vreo mașină a vecinilor, și nici nu s-a făcut așchii.

E posibil să fi copt pita la grill. Bine că s-a copt și că nici  n-am ars-o.

Turta dulce (pe care n-o fac prima dată) s-a făcut biscuiți de muiat în ceai. Delicioși la gust, dar excesiv de crocanți, ca-n poza alăturată. Și, din fericire, nici n-a venit nimeni din cei poftiți să o guste.

Concluzia? Nu-i musai să fie marți ca să vină Marțolea...

Pseudo-pachețele de pseudo-primăvară

O să mă întrebați „Ce-ți mirosi, mă, a primăvară, că mai avem iarnă multă înainte?”.

Păi mai nimic, două pungi de legume congelate pentru wok (dacă aveți mai multă minte decât mine, cumpărați din cele făcute fideluță, ca să nu mai aveți de tocat după aia), patru linguri de sos de soia, încă vreo patru linguri de ulei și jumătate de pachet de foi de plăcintă, tot congelate. Și cuptorul care trebuia preîncălzit pentru pâine.


Se golesc pungile de legume-n wok, tigaie, ce-aveți pe-acasă, se călesc puțin la foc mare (chinezește), după ce a scăzut apa de pe ele, fără sare, în uleiul suspomenit. Când s-au călit se toarnă peste ele sos de soia (care le și sărează, dar dacă nu vă ajunge, mai adăugați sare), se adaugă ce condimente chinezo-orientalo-îndepărtate vă mai plac și se lasă la răcit.

Între timp, se scot foile de plăcintă (decongelate) din ambalaj, una câte una, se ung cu ulei, se taie-n patru (dacă sunteți eu) sau în mai multe, dacă aveți două mâini drepte, sau măcar una, spre deosebire de mine, care le am pe amândouă stângi, și se învelește vreo linguriță cu vârf de legume-n ele. Puteți să faceți pliculețe (dacă îmi semănați, vezi mai sus: două mâini stângi), sărmăluțe sau orice altă formă vă inspiră și, mai ales, vă iese.

Se dau (în mai multe șarje) la cuptor, pe hârtie de copt, cam câte 15 minute sau până se rumenesc. Dacă, după ce le-ați scos, le acoperiți cu un șervet curat de bucătărie, foaia de plăcintă se înmoaie nițel și tare bună e.

Aș minți dacă aș zice că rețeta e invenție proprie. Nu e. E o adaptare (a se citi: ce mi-am mai adus aminte) după o rețetă văzută la televizor.