Lene, cu garnitură de ciuperci la cuptor

Na, iaca, m-am întors acasă sportuită și flămândă. Am aruncat un ochi prin frigider, am decis că minunata improvizație de paste vegetariene (dacă nu pui carne, că n-ai sau nu vrei) presupune prea multă muncă pentru un om sportiv, așa că am sacrificat jumătate din ciupercile de pășune (champignon, ca să nu le zicem pe numele pe care le zicea bunica) culese recent din magazin, şi le-am trimis, în 10 minute, în direcția cuptorului.

Ingrediente:
ciuperci - câte aveți, dar să fie din alea cu pălărie (adică nu pleurotus şi altele asemenea)
sare (şi piper, dacă vă place) - câte o pișcătură  Dacă mă întrebați cât e pișcătura  apoi e câtă sare puteți lua între două degete. Nici mai mult, nici mai puțin.
buruiene provensale (adică Herbes de Provence), dacă aveți. dacă nu, nu tușesc nici de la cimbru, oregano, busuioc ori măghiran (sau toate la un loc)

Metoda de fabricație:

Sărați, condimentați  dați la cuptor, așteptați până scade dimensiunea ciupercilor cam la jumătate. Scoateți din cuptor. Mâncați. Să vă fie de bine.

Spaima începătorului faţă cu mâncarea gătită

Tocmai mi-a tunat să fac o salată de făsui cu fasole uscată, că de mă prinde mama ca n-am folosit-o încă, îmi rupe urechile (şi vine-n vizită azi).

Şezând eu şi alegând fasolea, mi-am amintit ce puţină minte aveam când eram mică şi nu mă lăsau să-mi fac de cap (nu că acum aş fi tare mare, da' măcar am buletin). La cât de dragă îmi era treaba asta (de care bunică-mea se grăbea să scape, ca de râie), dacă n-aş fi pus mâna pe lingura de lemn din proprie iniţiativă şi cu atitudinea de tipul "curaj, găină, că te tai", n-aş fi ajuns în veacul vecilor să gătesc, şi cu atât mai puţin să scriu despre mâncare.

Aşadar, prietene începător, nu te teme. Ca şi pe mine, te-or fi pus alţii (mai pricepuţi, unii dintre ei) la munca de jos (ales fasole, curăţat usturoi, tăiat ceapă şi altele la fel de simpatice), când găteau pentru mai mult de 2-3 persoane. Fă-ţi curaj, pune ceva în cratiţa aia, şi ce-o ieşi, o ieşi. Dacă-i şi comestibil, cu atât mai bine.

Hai, la cratiţă, că nu muşcă. Mă jur pe wok-ul de la Tefal (my precioussssssss).

Dovleac copt şi cârnăciori pe băţ

Ingrediente (2 porţii):

1/4 dintr-un dovleac mare sau 1/2 dintr-unul mediu sau, de ce nu, 1 dovleac mai mititel. doar să nu fie din cei de plăcintă, că-s grozav de dulci, ca de prăjitură.
4 cârnăciori proaspeți, din cei mai subțirei.
sare, piper, ulei de măsline, chimen măcinat

Tăiem dovleacul (cu coaja spălată) în felii de cam două-trei degete lățime (la coajă). De preferat, în așa fel încât să stea în poziție verticală în cuptor, pe coajă. Dacă nu se poa', nu se poa'. Nu-i grav, dar, ca în poză, o să aibă crustă doar pe o parte. Pe aia care nu se vede, în cazul de față
Îl masăm bine cu uleiul, sarea, piperul și chimenul măcinat.
Îl punem în tavă și l dăm la cuptor, la foc mediu. Îl lăsăm în pace vreo jumătate de oră, după care începem să-l sâcâim prin înțepare cu o frigăruie. Când intră în el ca în brânză și pe deasupra s-a format o crustă frumoasă, e gata. Ştiu că sunteți deștepți și dacă vi se pare că începe să se ardă veți reduce focul. De-aia nu vă mai zic nimic.

Cârnăciorii proaspeți se chinuie ca în poză și se dau la cuptor, vreo 30 de minute, sub forma instalației prezentate aici. Adică se fac frigărui proptite pe o tavă căptușită cu folie de aluminiu (de lene, evident, că ne scutește de spălat vase). Dacă sunteți mai harnici sau ați uitat să cumpărați folie, turnați o cană de apă în tavă, ca să nu se ardă grăsimea scursă de pe cârnați. Şi dacă tot adusei vorba, îi înțepăm din loc în loc cu o scobitoare, să fim siguri că se scurge o parte din grăsime.

Hummus cu doi M, sau cum n-am pus coada la lingură

Insist, iubiți cetitori, hummus se scrie cu doi (2) M. Cu unul singur, e pământ de flori. Şi acu', dacă tot mi-am liniștit conștiința profesională, vă voi povesti cum se face hummus acasă, cu mânuțele alea două ale musafirilor.

Fără să pui coada la lingură, că  ne inspirarăm de la alții, și ne plăcu ce ieși.

Se ia un musafir, de preferat unul care gătește și acasă. Şi un computer de orice marcă, cu internet, ca să aflăm ingredientele de bază.



Se adaugă:

1 conservă de năut fiert (400 ml). Evident, nu vă împiedică nimic să cumpărați năut uscat, se fierbe exact ca fasolea, dacă aveți răbdare să-l puneți la înmuiat, fiert, decojit. Dacă nu sunteți leneși. Eu sunt.
5 căței de usturoi (sau mai mulți ori mai puțini, în funcție de cât de mult vă place usturoiul)
1 lingură de pastă de susan (ați făcut cunoștință cu ea aici)
sumac
chimen măcinat (așa îl găsiți în magazine, eu încă nu m-am lămurit dacă e chimen ca la noi sau chimion turcesc, da' e bun la gust)
sare





Se pune musafirul la treabă, după cum urmează:

-Dă prin blender năutul scurs de apa din conservă! Ca să ajungeți la consistența dorită, dacă îl vreți mai lichid, scurgeți apa într-o cană, nu în chiuvetă, și adăugați din ea în amestec.
-Na-ți usturoiul și presa, zdrobește-l și amestecă bine!
-Stai sa pun și o lingură de pastă de susan!
-Na-ți sumac, chimen, sare!

Toată treaba asta durează vreo 5-10 minute, iar rezultatul e mai bun decât orice hummus de magazin. Dacă n-am dreptate, puteți să vă plângeți. O să dau vina pe musafir, evident.

Dulciuri pentru to(n)ţi ca mine. Sau cremă de zahăr ars

După cum vă ziceam, la dulciuri sunt complet toantă. Pentru mine-s muncă multă cu satisfacție puțină. Mâncatul unui măr e mult mai simplu și eficient. Cu toate astea, ca să nu mă fac de râs complet, am învățat de la mama să fac cremă de zahăr ars. Cam după cum urmează.



8 + 8 linguri de zahăr tos
8 ouă
1 l de lapte
zahăr vanilat sau scorţişoară sau coajă rasă de lămâie ori portocală






În cratița sau forma în care veți coace crema, caramelizați primele 8 linguri de zahăr. Amestecați cu o lingură de lemn pe care o folosiți doar pentru prăjituri (a propos, e de preferat să folosiți o cratiță în care n-ați prăjit ceapă sau alte chestii cu gust sau miros puternic) până când zahărul e lichid, translucid și de culoare maro deschis (dacă a ajuns maro închis și fumegă, atunci e ars de-a dreptul și amar, așa că turnați apă în cratiță  dizolvați zahărul, spălați cratița, ștergeți o bine și reluați operațiunea, cum am făcut și eu la prima tentativă). După ce s-a lichefiat zahărul, rotiți cratița ca să îmbrăcați pereții în caramel și (dacă îi aveți) distrați-vă pruncii cu felul în care trosnește zahărul în timp ce se răcește.

Greul a trecut. Acum bateți cu telul ouăle întregi împreună cu celelalte 8 linguri de zahăr, bine de tot. Turnați laptele și mirodeniile, mai bateți oleacă și turnați compoziția peste caramel. Dați crema la cuptor, la foc mijlociu, la Bain-Marie*.

Gata (când are consistența unei gelatine, iar dacă o înțepați cu o frigăruie sau o andrea, iese curățică). E mai bună rece, dar, dacă nu vă puteți abține, merge și călduță.

* Cum adică ce-i aia Bain-Marie? O cratiță în altă cratiță mai mare, în care ați turnat apă fierbinte. Nu-s eu mare expertă (v-am zis că nu mă pricep la dulciuri), dar ăia care se pricep (Silvia Jurcovan, în cazul meu) spun că nivelul apei din cratița mare trebuie să fie mai jos de fundul cratiței cu crema.

Atenţiune mare!
Punctul de topire al zahărului este foarte ridicat. Nu vă împingă, vă rog, nevoia să atingeți zahărul lichid, pentru că arsura cu ulei e mic copil pe lângă arsura cu zahăr încins.

Pâine, ca la mine-acasă

Da, știu,  cârcotașii vor cârcoti că nu are nicio legătură cu locul ăsta. Da' dacă pot eu și au putut miliarde de altele mai puțin educate înaintea mea, sigur nu e treaba cel mai complicat de făcut. Şi s-a mai inventat şi mașina de făcut pită (unele mai fierb și dulceață, calcă, spală și, dacă te porți frumos, fac și de mâncare).

Plăcerea asta mi se trage, cred, de la pâinile de trei chile de la brutăria colectivului pe care le-am cărat de la școală acasă  de prin clasa a doua începând. În fiecare miercuri și sâmbătă mai aveam în ghiozdan, cam toți copiii de la școală  câte-o plasă zdravănă de rafie, iar la amiază o tuleam ca din pușcă  să prindem pitele calde, dar mai ales cu druț (pui, pup, pupăză şi cum i-o mai fi zicând prin alte părți), pe care să-l dăm gata până acasă. Ce-i druțul ăla? Un defect de fabricație la pitele-n țest  și anume un gogoloi de aluat care iese în afara rotundului pâinii. Nu cred să fi existat copil care să nu și-l fi dorit, la mine-n sat.

Da' să nu stăm, că ne stă norocul...





Ingrediente:
1 kg de făină albă sau integrală, de care vă place mai mult. Eu am aplicat aceeași metodă la amândouă variantele și pâinea mi-a ieșit la fel de bună.
25 g (jumătate de pachețel) de drojdie proaspătă. La aia uscată nu mă pricep, da' le echivalează netu', dacă o preferați
800 ml de apă călduță. Un pic mai caldă decât degetul arătător, cum ar veni. În funcție de făină, s-ar putea să varieze puțin cantitatea, așa că nu vă zgârciți, că nu-i scumpă. Şi orice-ați face, nu fierbeți apa, că ați ucis drojdia.
1 linguriță de zahăr
1 lingură de sare
mac, semințe de floarea soarelui și bostan, măsline (gata) tăiate sau fără sâmburi, chimen

Metoda de fabricație:

 Turnăm făina, sarea și semințele într-un castron suficient de mare, le amestecăm și apoi formăm un crater în mijloc. Atențiune, națiune:  pâinea își dublează volumul la dospit, deci castronul trebuie să fie cu cel puțin un lat de palmă mai înalt decât nivelul făinii.
Amestecăm drojdia cu zahărul până se lichefiază. Zahărul, pare-se, activează drojdia, dacă oi mai ști ceva chimie (sau biologie?).
O turnăm în crater, și mai adăugăm jumătate de pahar de apă călduță și așteptăm până face spumă. Eu cronometrez cu o țigară. Cine-i cuminte și nu fumează, să aștepte 5-7 minute.

Turnăm, treptat, apa, și începem să frământăm. Până asudă grinda. Fruntea, adică. Mai pe modernește, aluatul are trei etape: sfărâmicios, până se încorporează apa, lipicios, în timpul frământatului, și elastic și aerat, dezlipindu-se cu ușurință de castron și mâini, când e gata de dospit. Așadar  când se dezlipește de castron, chiar dacă n-a asudat grinda, ați scăpat de ce era mai greu. Facem un gogoloi din aluat în mijlocul castronului, îl pudrăm cu oleacă de făină, lăsăm castronul, acoperit cu un șervet, vreo jumătate de oră, la loc călduț și ferit de lovituri puternice, până își dublează aluatul volumul.


















Până una alta, luăm planșeta,  o pudrăm cu făină, luăm tăvile și le pudrăm și pe ele. Dacă sunt antiaderente, nu e musai, dar mie așa mi place. Tăvile mele sunt de cozonac, dar merg și de chec, iar dacă n-aveți de niciunele, hârtie de copt și două gogoloaie de aluat în tava aragazului. De asemenea, ca să nu ne plictisim, pornim cuptorul, la temperatura maximă, pe care o vom reduce la 180 de grade la cuptorul electric și foc mediu la cel cu gaz, când punem pâinea în cuptor.

















A trecut jumătatea de oră? Buuuun. Ne pudrăm pe mâinile cele îndemânatice, scoatem aluatul din castron, îl tăiem în două părți egale, formăm două rulouri pentru tăvile de cozonac sau două bile, dacă avem doar foaie de copt și tavă de aragaz. În ultimul caz, lăsați spațiu între cele două viitoare pâini. Vor mai crește și la dospit, și au nevoie de loc la copt.

Lăsăm aluatul să mai dospească jumătate de oră şi în tăvi. Apoi, cu grijă, să nu le izbim de ceva, dăm tăvile la cuptor, unde rămân 50-60 de minute. Eu cunosc o singură metodă de a verifica dacă-i coaptă: bat cu degetul în coajă. Dacă sună a gol, e gata.

Mărunțișuri:

Nu tăiați pâinea imediat ce ați scos-o din cuptor. Dacă nu aveți deloc răbdare, rupeți un colt, fără să apăsați prea mult coaja.

Lăsați-o la răcit acoperită cu un șervet de bucătărie curat. A doua zi o puteți pune în pungă/folie, învelită tot cu un șervet de bucătărie.

alt mic dejun de mare lene

Că eu mă trezesc devreme dimineața, se știe deja. Că nu-s tocmai funcțională până pe la 9.30 se știe mai puțin.
Așa că micul dejun ideal pentru mine se petrece pe la 7.30-8.00 (când mă ia foamea de urechi și mă duce la frigider), și e musai să fie cât mai ușor de aruncat în farfurie.
Cum mezeluri nu mănânc, iar de pită cu unt și roșii mă mai și satur câteodată (rar, foarte rar), de când am dat peste brânza de vaci (grasă, nerușinata) de la Colțești și de fructe de sezon, de cel puțin două ori pe săptămână arunc între 3-4 linguri de brânză de vaci un pumnișor / 100 g (să mai zic, să nu mai zic? nu vă bazați pe măsurătorile mele cu pumnul, că nu mă încadrez în medie) de fructe mai moi și de sezon (am încercat, până acum, cu căpșune, cireșe, prune (nu mi-a chiar plăcut, dar ăsta nu-i un motiv să nu încercați și voi), caise, struguri, piersici, pere de vară) și 1 linguriță de zahăr brun. Eu nu mă omor după miere, că-i greu de găsit din aia ca pe vremea copilăriei mele, dar dacă aveți o sursă bună, înlocuiți zahărul cu mierea.

Eu, porcul şi punga magică

Dragilor, nu ştiu cât o fi de sănătoasă, dar e sigur pentru bucătari leneşi şi începători... Are indicaţii preţioase de gătit pe ambalaj, se pare că face şi prăjituri, şi orice pui în ea se coace şi rămâne fraged.
Azi am cumpărat o pecie de porc (care, la mine-n sat, e muşchiul ala lung, cunoscut şi sub numele de "muşchiuleţ"). Mureşan nu o vinde decât întreagă, aşa că m-am ales cu mai multă carne decât voiam (vreo 500 g).
Am aruncat-o în punga magică (din aia fără condimente, se găseşte prin toate supermarketurile), cu morcovi, usturoi, şi un pahar de vin, după ce am dat-o prin sare, chiper şi cimbru. A stat la cuptor vreo 40 de minute.
Dacă aveţi din ce să faceţi piureu de cartofi, faceţi. Dacă nu, puneţi ce garnitură vă sună bine. Eu o să o fericesc cu o salată de roşii de la mama.

Poftă bună, lene mare.

cum să congelezi vinetele perfecte

Se iau douăzeci și ceva de kile de vinete, o mamă, o cumnată, un nepot harnic la spălat vinete (pretext perfect de jucat cu apa), un frate inventiv și cu simț practic, două beri și doi litri de apă plată.

Se spală vinetele împreună cu nepotul, se coc pe plita improvizată de frate (nu uităm de hidratare, da?), se curăță la o poveste cu mama (aici intervin berile sau ce-aveți prin casă) și cumnata, se lasă la scurs peste noapte, se pun în pungi și se congelează.

Bineînțeles că personajele pot fi alese după gustul fiecăruia. Esențial e să batem din gură, că trece timpul mai repede.

A fost greu?

P.S.: Nu uitaţi să gustaţi fiecare vânătă în parte, când o curăţaţi. Nu ştiu să explic gustul vinetelor bune, dar alea ne-bune au un gust oribil, acru, amar, iute şi înecăcios, în acelaşi timp. E imposibil de uitat şi de ratat.

ficat cu vin și cimbru

Sau altă rețetă bețivă cu ficați (pentru 3-4 persoane), pentru cei care preferă vinul, berii.

Ingrediente:
200-300 g ficat (de pui, porc, vită, ce vă place)
1-1,5 pahare de vin sec (eu folosesc alb, pentru că din ăsta am, de obicei, dar nu tușește nici dacă-i roșu, ba dimpotrivă)
2 lingurițe de muștar
2-3 linguri de smântână grasă, care să nu se brânzească (preferata mea e cea fermentată, de Colțești)
cimbru, sare, piper
2 linguri de unt

Topim untul și apoi prăjim ficatul, la foc mediu spre mic. După ce a început să se rumenească, adăugăm muștarul, amestecăm, iar apoi turnăm vinul și îl lăsăm să scadă.

Dacă n-ați mai gătit cu alcool și nu vreți să gustați o mâncare bețivă, mirosiți aburul. Dacă mirosul e înțepător, înseamnă că încă nu s-a evaporat alcoolul și mai trebuie să fiarbă. Aceeași metodă se aplică și când gătiți cu oțet balsamic, care nu-i de gustat înainte de-a fi complet fiert.

După ce-a scăzut vinul și s-a evaporat alcoolul, adăugăm smântâna, cimbrul, sarea și piperul, amestecăm de două ori și punem ce ne-a ieșit pe masă, împreună, de exemplu, cu un piureu de cartofi sau țelină.

PS: nu uitați, ficatul se sărează doar la sfârșit. Altfel, devine amar.

OZN-uri din dovlecei

Azi am dat cu nasul printre poze și am găsit unele cu o bunătate de vara trecută (anul ăsta încă n-am găsit farfurii zburătoare, dar mai este vreme). Acuma, daca nu vă iese, dați vina pe mine, că oi fi uitat ce-am făcut...

Ingrediente (în funcție de foame, cam pentru 2-3 persoane):

2 dovlecei din soiul Patison, cam de o palmă de soț în diametru (dacă soțul e baschetbalist sau pianist, mai reduceți cu vreo 2-3 cm diametrul)
300 g brânză (frământată, de burduf, iute ori puturoasă, de care-aveți)
1/2 lingură cimbru
1-2 felii de pâine muiate-n apă sau, si mai bine, în vin
1 pumn de bureți deshidratați
Sare și piper, evident


Mai întâi și mai întâi, scoatem semințele. Apoi, cu grijă, răbdare și o lingură, scobim cât mai mult din pereții dovlecelului și păstrăm miezul. Ideal ar fi să nu spargem pereții, că pierdem extratereștrii.
Opărim tărtăcuțele golite vreo 3-4 minute, le scoatem cu spumiera și le punem să se scurgă de apă.
Între timp, amestecăm brânza, cimbrul, pâinea, bureții deshidratați rehidratați și miezul de dovlecei. Adăugăm sare și piper.
Umplem dovleceii, le facem moț din felii de roșii, îi dăm la cuptor vreo 30 de minute, îi scoatem, îi lăsăm la răcorit și îi mâncăm cu poftă bună.

Întoarcerea fleicii

Fiindcă bucătarul leneș trece printr-o perioadă ușor obsesivă și, pe deasupra, toată pregătirea preliminară durează 5 minute, cu spălatul cartofilor cu tot, zisul bucătar leneș vă prezintă:

Ingrediente:
fleică (cunoscută și sub numele de piept fără os prin unele măcelării), cu șoricul pe dânsa
cartofi roșii, medii spre mici
sos Worchestershire 
sare, piper, chimen măcinat



pentru rezultatul prezentat, fleica, bucată întreagă, a fost dată prin sos, sărată, pipărată și închimenată.
a fost proptită deasupra unei tăvi, pe instalația prezentată aici, iar lângă tavă s-au dat la copt cartofii, vreo 30-40 de minute. timpul de coacere e orientativ, pentru că variază în funcție de cantitatea de fleică.

Tartă, aproape Tatin

Să nu ziceți că am mințit (cum că eu nu fac prăjituri). N-am facut-o eu, ci un alt leneș, cel puțin la fel de leneș ca mine și la fel de gurmand.

Așadar, se ia o piatră în gură (eu) și se explică.

Ingrediente:


6 ouă
6 + 3-4 linguri de zahăr
6 linguri de făină
unt, cam cât o nucă
cca. 1/2 kg mere

Merele se curăță și se taie în optimi/sferturi (în funcție de dimensiune). Eu le-aș fi spălat doar, dar n-am fost eu cofetarul. Așa că zic mulțam de masă și nu comentez.

Cele șase ouă se împart în gălbenușuri și albușuri. Albușurile se bat spumă 6 linguri de zahăr, se adaugă făina (tot 6 linguri), iar apoi gălbenușurile.


Merele se presară cu cele 3-4 linguri de zahăr rămas și se așează în tava unsă cu unt.

 Rezultatul e acesta. Foare bun, moderat de dulce, cu fruct mult și aluat mai puțin și mai dens.

fleică, și aşa, și pe dincolo

așadar, preaiubiți leneși, am primit ceva fleică (bucată întreagă, mai mult cărnoasă decât grasă), uscată și congelată în afumătoare la văru-meu.
dacă n-aveți văr la munte, unde temperatura nu crește peste 0°C din decembrie până-n martie, cumpărați fleică de la magazin, cam câte felii vă trebuie (2 pentru fiecare mesean adult, dacă mă întrebați pe mine). prin Cluj o găsiți și sub numele de 'friptură de Turda' (știți voi, carne multă, grăsime mai puțină, straturi alternative, șorici).

aşa 

(cca. 30 de minute)

fleică (2 felii de căciulă)

sare

chimen măcinat

2-3 linguri oțet balsamic

zahăr

în varianta 'aşa', fleica a stat la foc mic, sărată și dată cu chimen măcinat, în tigaia de tuci (dacă n-aveți, încercați cu o tigaie-grătar, iese la fel de bine), cam câte 7 minute pe fiecare parte, iar apoi, pentru 'fața comercială', a mai stat câte 2 minute pe fiecare parte, la foc mare, s-au turnat peste ea 3 linguri de oțet balsamic, o pișcătură (cât prinzi între trei degete) de zahăr, a fost tăvălită în acest sos, după care s-a mâncat cu poftă și salată de ardei copți.
dacă mai aveam chef de făcut garnitură, probabil aş fi pus fasole verde, sotată cu puțin unt, sare și piper.

pe dincolo
(cca. 30 de minute)

fleică (2 felii de căciulă)
sare
piper
sos Worchestershire


'pe dincolo', fleica sărată, pipărată și tăvălită în puțin sos Worchestershire a ajuns la grill, în cuptor, pe o improvizație dintr-o tavă, 4 frigărui de bambus și ceva folie de aluminiu, ca în poză.

am avut o tentativă de a coace și felii de cartofi în aceeași tavă, dar, pare-se, ar fi trebuit să îi pun concomitent cu carnea, ori în strat mai subțire. unele felii au rămas cam crude, dar arătau frumos în poză...

cum n-am făcut eu consomme

aseară, pe când supa cu găluşte fierbea foarte încet, conform rețetei, pe aragaz, eram tare avântată în a o limpezi cu metoda pentru consomme.
azi, după un sfert de oră de documentare și răs-documentare, am descoperit că-i prea mare bătaia de cap (faci un piure de carne, legume și albuș de ou, turnate-n supă şi lăsate să fiarbă foaaaaaaaarte încet şi la foc foaaaaaaaaarte mic, sub supraveghere, după care faci gaură în capacul care se formează din maglavaisu' ăsta și scoți supa cu polonicul, cu prea multă răbdare) și că îmi depășește limita de ședere lângă aragaz, de 30 de minute.
aşa că am luat filtrul din plastic, nefolosit, de la cafetieră (nu-mi place cum filtrează cafeaua), și-am trecut supa prin el.
și-am strigat: miraaaaaaacoooooool.
PS: evident că nu voi mai putea filtra cafea prin el, da' ce-mi pasă, e un sacrificiu minor.

salata de 'ce-ai în frigider' (1)

sau salată de nu mai trage mâța de coada, fă o mâncare leneșă și treci la muncă.
azi, în loc să compensez pentru ce n-am muncit în timpul săptămânii, am jucat jocuri detective. aşa că m-a pălit foamea, și, concomitent cu ea, rușinea de a nu-mi fi făcut treaba.


pe scurt, urmare a acestor două evenimente, am dat cu nasul prin frigider, am descoperit doi cartofi roșii, numa' buni de fiert, două ouă ecologice și vreun pumnișor de măsline. la care, dacă aveam, aş fi adăugat piept de pui la grătar, cu sare, piper şi oregano, castraveți muraţi, iar dacă aveam şi musafiri, ceapă verde (mie nu-mi place combinația ceapă-cartofi, da' pentru cine merită, fac eforturi).
în rest, fiert cartofii, fiert ouăle, răcit și curățat și unii şi altele, sub nasul mamei (virtual, că de când a greşit butonul, ne tratăm doar cu videoconferinţe). amestecat cu sare, piper şi ulei de măsline.
mâncat cu poftă bună, de care vă urez şi vouă la mâncarea asta extrem de leneşă.

mămăliga cu brânză - alte amintiri din copilărie

vorbeam acum ceva vreme de amintirile din copilărie. culinare, evident.
una din ele e mămăliga cu brânză a bunicii. fără fasoane și pretenții. mi-aș fi dorit să învăț să fac mămăligă adevărata, ca ea, da' n-a mai apucat să mă învețe și-am rămas doar cu rețeta de găluşte.

mămăliga asta cu brânză, ardelenească, e un animal destul de sucit, se cere să fie din aia tare, de să tremure masa, din făină de mălai extra, nu grișată, că iese terci și e destul de greu de făcut din mână (mai ales din mâna mea, prietenii știu de ce și, dacă se prezintă la masă, se oferă să țină ei de oală. e la fel de adevărat că e mai ușor de făcut decât una clasică, la care fierbi apa (nu știu câtă), pui mălaiul (în proporție necunoscută) , mai fierbi o tură și apoi amesteci totul, până nu mai știi de tine.

așadar, mămăliga cu brânză se fabrică din mămăligă și, ideal, brânză frământată (înlocuibilă cu brânza de burduf, numa' brânză grasă și lipicioasă să fie). idealul meu personal e brânza iute de la văru-meu, da' asta-i altă poveste.
brânza frământată, dacă vă pare necunoscut termenul, se face din caș de oaie, cât mai gras, măcinat și amestecat cu sare. bunica, pe vremea când congelatoarele frigiderelor Arctic erau minuscule, o punea în borcane mari și o acoperea cu untură topită, ca să nu intre aerul și să o strice. în ziua de azi, marile și mai micile gospodine o pun la congelator.

iar acum că am isprăvit cu istoria brânzei, să trecem la procesul de producție care, să mă iertați, e ochiometric (v-am zis că nu știu să fac mămăligă aşa cum scrie la carte, nu?)

ingrediente:
o pungă mică de făină de mălai
cca. 2 l de apă
cam 1 linguriţă cu vârf de sare
brânză frământată sau de burduf, cât mai multă
1/2 pachet de unt, topit

cum fac eu mămăliga:
pun apa la fiert, cu sare și-aștept cuminte lângă aragaz. când fierbe, torn mălaiul în ploaie, amestecând continuu cu telul pară (dacă n-aveți, încercați cu coada unei linguri de lemn. ies mai puține cocoloașe decât dacă amestecați cu lingura propriu-zisă). după cum spuneam, mămăliga asta trebuie să fie tare, nu terci de restaurant. iar la sfârșit, când e fiartă, trebuie să se desprindă ușor de pe pereții oalei.

restul e floare la ureche: lăsăm mămăliga să se răcească vreo cinci minute, topim în timpul ăsta untul, pregătim încă o oală/vas de sticlă termorezistentă şi două linguri: una de supă ca să întindem straturile de mămăligă și una mai mare, ca să scoatem mămăliga din oala în care-a fiert. dacă vă întrebați de ce am eu nevoie de două linguri, e simplu, lingura de întins trebuie să fie permanent unsă cu unt, ca să nu se lipească de mămăligă. dacă iau mămăliga din oală cu ea, întinsul straturilor de mămăligă devine o luptă.

începem cu un prim strat de mămăligă (nu uităm să ungem fundul oalei cu unt), urmat de brânză multă-multă, și continuăm până am epuizat fie mămăliga, fie brânza, fie ambele ingrediente.

dacă e iarnă tăiem murături de la mama de-acasă, dacă e vară, improvizăm o salată rapidă de roşii.

gata.